Am citit cateva saptamani in urma un articol interesant despre comediile romantice. Se pare ca in urma unui studiu al catorva specialisti din UK, s-a constatat ceva interesant: comediile romantice afecteaza negativ viata de cuplu. Studiul este dezbatut si de o dom’soara aici.

Au dreptate. Citim de mici carti cu povesti nemuritoare, in care rau si binele sunt clar delimitati (si binele castiga intotdeauna), printese si feti-frumosi, o lume utopica. Apoi te trezesti in lumea noastra in care nu exista decat nuante de gri (nu exista un bine pur sau un rau absolut),  o lume trecatoare cu momente frumoase, dar si dezamagiri.  Visezi cu ochii deschizi pana cand dai cu capul de realitate; te ridici, te freci la cap si continui si visezi… dar la un moment dat deschizi ochii mari si iti dai seama ca realitatea e altfel decat in carti sau in filme.

Azi am vazut “Twilight – The New Moon” dupa ce ieri am vazut “Twilight”, primul film. Filmele destul de stupidute ca scenariu, dar marcate vizibil de tente romantice. Ca de obicei, ramai cu o senzatie de beatitudine in urma unui astfel de film si cu gandurile departe. Apoi daca stai si te gandesti cum ar fi viata personajelor respective odata cuprinse de rutina si problemele din viata, iti dai seama ca e cam greu sa ti-i inchipui. Ar trebui ca respectivii sa fie fie departe unul de celalalt, fie sa traiasca in lumi diferite si sa fie impreuna rar, dar nu-i vad ducandu-se impreuna la piata, dand cu aspiratorul sau uitandu-se la tv amandoi.

True love? Mai crede cineva ca exista? Ma uit la adolescenti cat de mult traiesc fiecare drama pentru ale lor iubiri trecatoare, dar si cat de mult ii marcheaza, cate nebunii pot face pentru … sentimentul acesta. Sentimentul acesta care intuneca ratiunea, dar face viata atat de interesanta si vie. Sentimentul care iti schimba in cateva secunde complet sistemul de valori si care te poate afecta atat de profund incat sa uiti ca lumea din jur exista, ca multe lucruri sunt gri…

Pacat ca acest sentiment dureaza cateva minute, ore sau cativa ani. Sau poate ca e bine? Isi poate cineva imagina doi oameni intr-un cuplu care 10, 20, … 50 de ani traiesc permanent acest sentiment, fara sa-l altereze sau sa-i piarda din substanta? Cand eram adolescent, am citit carti siropoase si vazand filme romantice, credeam ca exista, ca majoritate adolescentilor.

Exista alti oameni care cred ca dragostea adevarata exista, dar e undeva acolo. Si ca foarte rar, aceste doua “suflete pereche” se intalnesc si traiesc toata viata ignorand regulile de baza ale vietii noastre, ignorand rutina si timpul. Se amagesc ca poate, candva, isi vor intalni perechea. Imaturi pana la capat.

Nu vreau sa deprim pe nimeni, dar sunt curios daca mai crede cineva in suflete pereche.

Fiecare dintre noi are o viziune diferita asupra lumii. Psihologia ne imparte in doua categorii:

• cei “senzitivi” care vad lumea prin ceea ce simt (ce ating, ce aud, ce gusta, etc.)
• cei “perceptivi” care vad lumea asa cum o percep (avand in minte o reprezentare schematica a lumii de afara)

Cei perceptivi tind sa vada ce se intampla in jurul lor intr-o maniera simplificata, idealista; de obicei ignora detaliile sau orice nu se potriveste cu modelul din minte lor a lumii. Cei senzitivi sunt din contra foarte atenti la detalii si vad lumea din jur intr-o maniera realista, fiind mai putin visatori ca cei perceptivi.

Pe de alta parte, exista oameni care si-au postuat (eventual imprumutat de la altii) niste axiome si si-au bazat intreaga filosofie de viata pe baza lor. De acolo au dedus un set de reguli clare si o impartire intre ce e bine si ce e rau, ce e corect si ce nu.

Oamenii devin interesanti in momentul in care axiomele lor sunt mai ciudate. De obicei ma plictisesc oamenii care sunt foarte siguri pe ei, pe felul lor de a vedea lumea si de a o intelege, pentru ca imi dau seama ca oamenii respectivi s-au complacut cu cateva raspunsuri comode la intrebari si astfel si universul lor este limitat. Un avantaj ar fi ca daca nu ai prea multe intrebari fara raspuns sau prea multe nelamuriri, stai cuminte in banca ta si nu mai stai ca un adolescent, plin de nelinisti, cautand raspunsuri. Pe de alta parte, iti limitezi mult orizontul de cunoastere.

O viziunea corecta asupra lumii? Una in care nu judeci fara sa intelegi, una in care pornesti de la presupunerea ca celalalt e binevoitor si ca ce s-a intamplat a fost doar un accident, o viziune in care vezi mai multe semne de intrebare decat raspunsuri dar mai ales o viziune in care accepti ca e posibil ca tu sa fii gresit si ca felul cum vezi tu lumea nu e neaparat cel mai bun. O viziune in care accepti ca ceilalti sunt diferiti si ca diferit nu inseamna rau, ci dimpotriva.

Ce legatura are cu a fi perceptiv sau a fi senzitiv? Cei perceptivi tind sa-si creeze filosofii proprii asupra lumii, gandind mai “out of box”, fiind capabili sa generalizeze ceea ce se intampla in jurul lor, dar fiind de multe ori si foarte “pe langa”, pentru ca ignora “exceptiile” de la regulile lor. Ei vin de obicei cu teorii foarte generale, care acopera mai mult aspecte ale vietii, dar si cu o lista lunga de exceptii acceptate, puse deoparte si ignorate cu bunastiinta.

Cei senzitivi prefera sa nu dea neaparat o explicatie asupra a tot ce se intampla, pentru ca altfel, daca ar incerca sa extrapoleze o teorie unificata care sa explice de ce tot ceea ce simt se intampla, la mai putin de un minut dupa ce au scris teoria pe hartie, ar aparea prima exceptie de la regula care ar contrazice teoria. Teoriile lor sunt de obicei izolate si au ca scop explicarea doar a unui aspect marunt din viata de zi cu zi.

Eu unul ma vad mai mult perceptiv, pentru ca mai tot timpul incerc sa gasesc o teorie care sa explice tot ce se intampla, insa de multe ori iau contact dur cu realitate in momentul in care observ ca teoria nu explica anumite lucruri si pentru ceva timp, intreg universul meu trebuie reanalizat si gasita o extensie o teoriei care sa explice si exceptia.

Majoritatea dintre voi lucreaza momentan undeva şi cativa dintre voi au schimbat deja unul sau mai multe job-uri. Unii dintre voi sunteti fericiti cu job-ul actual, altii nu prea. V-ati gandit vreodată ce va motiveaza la un job?

Voi face o lista mare cu raspunsuri posibile:

• ceea ce faci la servici (mai scrii cod, mai faci o diagrama sau scrii rapoarte)
• flexibilitatea (vii cand poti, pleci cand ai chef)
• beneficiile salariale (salariul, bonuri de masa, activitati sportive platite de firma, etc.)
• colegii (atmosfera de la lucru placuta, iesit la bere serile, mers in excursii cu ei)
• siguranta locului de munca (stii ca n-ai o grija, firma-i mare si locatia low cost; sau nu…)
• relatia buna cu seful / sefa (te intelegi bine cu el/ea sau din contra, nu va inghititi unul pe altul)
• locul unde lucrezi (cladirea, biroul, calculatorul, etc.)
• faptul ca ceea ce faci va fi folosit de multi oameni (daca e open-source sau free, cu atat mai bine)
• provocarile de la job (probleme in fiecare zi, dar seara pleci satisfacut acasa pentru ca ai mai dat de capat la o chestie)
• faptul ca inveti multe la respectivul job (ai de la cine, ai ce)
• sa poti sa te implici in proiecte de imbunatatire in firma (mai imbunatatesti niste script-uri, mai automatizezi ceva)

Daca am scapat ceva, let me know.

Ei bine, lista probabil ca difera de la unul la altul si de asemenea si prioritatile. Este cumva si normal. Din cate am mai studiat, sunt trei teorii mai cunoscute ale motivarii:

1. Teoria lui Marslow (“piramida nevoilor”)

Teoria spune ca comportamentul individului este determinat de trebuintele sale cele mai intense. Aceste trebuinte trebuie satisfacute pe rand, incepand de la cele de baza (nivelele inferioare), inainte sa li se poata raspunde celor superioare, aflat la varf: trebuintele fiziologice -> nevoia de siguranta -> nevoia de relationare -> nevoia de stima -> nevoia de autoimplinire.

Ca exemplu concret, daca abia ai terminat facultatea si te-ai angajat, ultima ta grija e sa fii cel mai cunoscut si stimat in departament: te intereseaza sa-ti iei salariul, sa stii ca nu esti dat afara in cateva luni; abia apoi te gandesti ca ti-ar place sa lucrezi cu niste colegi de gasca si cu care sa te intelegi bine.

2. Teoria lui Herzberg (Teoria factorilor de motivare si de igiena)

Potrivit lui Herzberg, individul are doua categorii de trebuinte, independente unele de altele, care ii determina comportamentul in moduri specifice: factorii motivationali (realizare personala, recunoasterea, responsabilitatea, avansarea, munca in sine) si factorii de igiena (politicile si administrarea companiei, salariul, relatiile interpersonale – cu seful de exemplu, conditiile de munca).

Factorii de igiena pot influenta masura in care un angajat s-ar putea simti nesatisfacut de munca sa.  Imbunatatirea calitatii acestor factori poate neutraliza sentimentul de insatisfactie al unui angajat, fara insa a-i produce, in mod necesar, satisfactie in munca. Factorii de igiena sunt conditii necesare, dar nu si suficiente ca un angajat sa se simta satisfacut de munca sa.

In concluzie, degeaba esti laudat si recunoscut in firma ca esti un angajat model si foarte valoros daca tu in fiecare zi te ciondanesti cu seful sau si salariul nu-ti permite nici macar sa-ti platesti ratele. Sau degeaba ai salariu mare si faci chestii interesante, daca lucrezi in vreun apartament si nu stii daca peste o luna va mai exista firma.

3. Teoria asteptarilor

Teoria asteptarilor este intemeiata pe ideea ca exista o bucla de feedback creata de diversi factori legati de satisfactia in munca a individului, facandu-l sa depuna si mai mult efort, care duce la performante mai bune si apoi la mai multe recompense. Astfel, un angajat care munceste mai mult se asteapta sa fie rasplatit pentru efortul sporit si in momentul in care este laudat sau recompensat cu o promovare sau crestere salariala, va fi motivat sa munceasca mai mult.

Lasand la o parte teoriile, banuiesc ca multi dintre voi s-ar astepta ca cel mai important factor motivational sa fie salariul. Din experienta va pot spune ca o marire de salariu te motiveaza maxim 6 luni, pentru ca apoi te obisnuiesti cu noile cifre si adevaratele nemultumiri apar la suprafata. Daca nu te motiveaza nimic la job (altceva decat banii), de exemplu colegii sau ceea ce faci, vei fii tot timpul nemultumit de jobul respective si poate ar fi mai bine sa-ti cauti altul.

 

Cateva din definitii l-am luat din cursul de Project Management de la CODECS.

Feel free to add a comment.

V-ati intrebat vreodata de ce ar intra un om online pe messenger si si-ar pune ore / zile intregi status-ul “Busy” sau “Do not disturb” ? La o adica daca nu vrea sa fie deranjat, n-are decat sa inchida ym-ul sau sa stea invizibil. Si totusi, numar 3 oameni cu busy si 2 cu dnd in lista mea de ym.

OK, veti spune ca oamenii sunt pur si simplu dependenti de a fi “in societate”, de a fi vazuti. Cati dintre noi la o adica cum ajung acasa, primul lucru cand ajung acasa nu deschid calculatorul si apoi cand se culca il inchid? Oare ne-am simti izolati de societate daca am sta pur si simplu cu calculatorul (sau doar ym-ul) oprit?

Sunt unii oameni care cred ca s-au izolat de societate, ca niste pustnici, pentru ca nu au prietenii langa ei sau pentru ca s-au mutat in alta tara. Sa fie oare ym-ul singurul mod prin care se pot “agata” de senzatia ca traiesti intr-o societate?

As vrea sa revin la o intrebare mai generala: cui i-ar place sa traiasca izolat de societate? Fara prieteni. Ai cateva avantaje (ai mai mult timp pentru tine si gandurile tale, nu mai mergi cu “gloata”, esti mandru ca esti altfel), insa izolarea cauzeaza si o senzatie de disconfort. Rupt de societate, incepi sa vezi lumea altfel, distorsionat. Nu-ti mai da nimeni feedback, pierzi contactul cu realitate. Deja lumea “de afara” e cea din mintea ta. Oare nu ajungi sa o iei razna? …

Sursa de inspiratie, un articol destul de stupidut ca si formulare, insa ideea din spate mi s-a parut interesant de dezbatut: http://cautoamenidestepti.blogspot.com/2006/02/teoria-statusului-spaima-singuratatii.html

Feel free to add a comment and share your opinion.

Probabil ca ma intrebati suspiciosi ce au toate la comun.  Sa pornim cu definitiile din Dex:

PATRIOTÍSM s.n. Sentiment de dragoste și devotament fată de patrie și de popor,  statornicit în decursul istoriei

CREDÍNȚĂ, credințe, s.f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine.

IUBÍR//E ~i f. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus

Deci ne gandim ca asemanarea ar fi dragostea pentru tara / o idee / alt om.

Hai sa vedem ce pot face oamenii influentati de astfel de sentimente:

Patriotism

Cate carti nu am citit, cate filme nu am vazut si de cate ori nu am aprobat persoanele care din patriotism, din dragostea de tara, au omorat fara discriminare zeci, sute de necunoscuti? Cine nu a vazut de exemplu filme ca Braveheart si a intrat in pielea personajelor respective?

Uitati-va in istoria razboaielor si veti vedea ca intre patriotism si fanaticism este o granita foarte subtire.

Credinta

Cate victime nu a facut credinta? Credinta in orice. Va amintiti Inchizitia, cruciadele sau razboaiele religioase de azi? Dar de fascism sau comunism? Sa omori pentru credinta, pentru o idee… poate fii foarte usor asociat fanaticismului. Ratiunea nu mai valoareaza nimic pentru astfel de oameni; ei postuleaza o afirmatie, o idee si apoi toata lumea lor se bazeaza pe acel lucru. Incerca sa ii demontezi axiomele si voi sfarsi prin a-i deveni dusman pe viata.

Iubirea

S-a pus de multe ori intrebarea: ce ai fi in stare sa faci pentru persoana iubita? Ai fi in stare sa furi? Dar sa ucizi? Lasand la o parte omorurile din gelozie, ganditi-va la atatea filme cu “justitiari”… de cate ori n-am aprobat tacit crimele facute de “eroii” acestor filme care razbunau nedreptatile facute de altii asupra celor dragi.

Cand astfel de sentimente iti inunda gandirea, ratiunea dispare. Apare fanaticismul care “justifica” orice fapte, in numele iubirii. Iubirea de tara, iubirea de religie sau iubirea pentru persoanele dragi.

In final este o batalie surda intre ratiune si sentimente. Dar cum ar fi totusi lumea in care toti oamenii ar fi rationali, ar mai merita traita?

Am pornit cu planuri mari sa facem cateva varfuri din Fagarasi in cateva zile. Eram relativ constienti ca prima zi va fi una destul de lunga, dar am pornit plini de entuziasm.

Am plecat din Iasi miercuri seara si am ajuns pe la Sambata de Sus destul de tarziu. Ne-am cazat la complexul turistic “Floarea Reginei” vreo cativa km mai sus de manastire. Dimineata ne-am trezit pe la 6 dimineata, gata sa urcam. Echipa completa:

Am urcat incetisor pana la Cabana Sambata, insa deja ne prinsese o ploita marunta, cam ca acum 7 ani. Am ajuns pe la 9 dimineata la Cabana, am baut fiecare cate un ceai urias “cu de toate”:

Dupa vreo jumatate de ora, ploaia s-a oprit si noi am privit cu sperante spre Fereastra Mare a Sambetei:

Pe la 10 fara 10, in drum spre fereastra, vremea nu se prefigura prea grozava, dar peisajul era superb. Pe drum am gasit afine, am stat si ne-am hodinit si am mancat pe saturate:

Pe drum am dat si de un indicator… mai avem inca vreo 2 ore pana sus la ferestra:

 

Ok, long story short:  de jos ne-au trebuit 15 ore sa ajungem pe creasta, apoi pe Vistea, apoi pe Moldoveanu si inapoi pe Vistea pentru ca in final sa coboram spre seara la cabana Podragu.

Mai multe poze aici:  http://picasaweb.google.com/cristian.miron/Fagaras